Heidegger și Butternut the Greek
Câteva lucruri despre direcția în care o ia conținutul pe Antimaterie
Plănuiesc de mult să iau o decizie pe care s-o anunț, lucrurile au fost însă catalizate de faptul că am avut o primă abonare plătită.
Odată cu retragerea lui Traian am transformat Antimaterie în conținut plătit dar cu acces liber, pentru moment. Nu atât pentru că speram să-mi câștig existența de aici cât pentru a selecta abonații - cine plătește ceva pune preț pe ce cumpără (vin totuși din marketing :)). Lucrurile însă s-au aglomerat pe mai multe fronturi și decizia de a face și anunța ceva coerent s-a tot amânat.
Astăzi însă am primit un abonament anual plătit și asta mă obligă să lămuresc ce urmează să ofer aici.
În primul rând o lămurire despre politică. Sunt la fel de convins ca acum două luni că trăim momente de turbulență socială și politică cum numai odată la multe generații se întâmplă. Sunt la fel de convins că puternicii zilei văd în asta o oportunitate pentru și mai multă putere, deși istoria ar fi trebuit să-i lămurească că lăcomia e drumul spre distrugere. Cel mai probabil însă, ei nu citesc istorie pentru că sunt prea plini de succesul lor, așadar, ca de multe alte ori, își parcurg drumul spre catastrofă în marș entuziast.
Sunt însă mai puțin convins că ceea ce ajută cu adevărat e să deplângem sfârșitul unei ere și intrarea în infern. Era se va sfârși, așa cum s-au sfârșit toate, indiferentă la lamentațiile noastre conservatoare. În vară am citit cartea lui Delsol (o recomand călduros) și mi-a făcut o impresie extraordinară paralela pe care ea o face între criza vechii lumi romane păgâne la apariția creștinismului și criza civilizației clasice creștine în luptă cu modernitatea neo-gnostică. Cred că are dreptate, mai precis creștinătatea apune (nu creștinismul) și ceva nou, greu de priceput acum, se naște, fără ca cineva să se poată opune în vreun fel.
Am mai realizat că și eu, dar și conservatorii din toată lumea, cădem în același păcat al salvaționismului progresist: salvăm tot timpul pe alții, orbi la propriile probleme și capcane în care intrăm bucuroși. E până la urmă un principiu fundamental creștin, și nu vreo zicere modernă, așa cum pare, afirmația “dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine însuți”. Până la urmă, proverbiala bârnă din ochii noștri ne-a devenit invizibilă și suntem mult mai preocupați de paiele din ochii altora.
Pentru motivele astea, mi-am propus să nu mai scriu despre actualitatea politică în mod regulat ci doar atunci când cred că ce am de spus e cu adevărat semnificativ în ansamblul lucrurilor. Mai precis, nu mai vreau să scriu *reacționând* la actualitate, “reacția la cald” e un drog de proastă calitate și pentru cel ce scrie și pentru cititori. Ne răcorim și în același timp ne întreținem indignarea. Terapeutic are același efect ca țigara la nervi: ai doar impresia că te calmezi.
Preocupările mele au virat anul ăsta destul de abrupt către filosofie, citesc și recitesc tot ce n-am înțeles sau am ratat în tinerețe din marea filosofie. Nu pentru vreun scop “intelectual” ci pentru că am realizat că filosofia, făcută cum trebuie, este o artă a vieții, nu e despicatul firului în patru sau cai verzi pe pereți, așa cum e văzută azi. În filosofia adevărată e răspunsul la întrebările grele pe care orice om și le pune, chiar dacă n-a citit o carte în viața lui. Ce ne scapă tuturor azi din procesul lui Socrate e faptul că un filosof a ajuns motiv de proces public și condamnare la moarte. Dacă privim ce s-a ales din filosofie azi, mai crede cineva că vreun filosof modern după Nietzsche ar putea fi văzut ca un asemenea pericol pentru societate încât să i se intenteze un proces? Relevanța filosofului modern e nulă în exteriorul cercurilor “intelectuale” cu “pretenții” în care-și poartă discuțiile suprasaturate de neologisme. Ultimii care mai înțelegeau că filosofia e viață, nu teorie, au fost, ironic, cei din Școala de la Frankfurt, care au asigurat învierea marxismul azi și l-au făcut compatibil cu lăcomia oligarhică. Pentru asta, mulți îi urăsc, și asta e în sine o mare realizare. În rest, filosofia modernă pare un deșert de teorii absconse populat cu somnambuli gânditori.
Așadar blogul ăsta va documenta experiența mea cu marea filosofie. Mai precis, va încerca să traducă în limbajul nevrozelor noastre moderne ce anume e de înțeles din câteva din mințile extraordinare care s-au luptat cu sensul și existența în ultimele 2000 de ani. Atâta cât mă duce pe mine capul.
Pe de altă parte, după cum e posibil să știți, afacerea din care trăiesc e bucătăria. La Gurbănești am un bistro, “Athanor. La Coupteur”, și după câțiva ani de gătit din marile bucătării, în ultimul an am lucrat la propriile rețete. Bucătăria e un antidot extraordinar pentru excesele de gândire, ești aruncat fără drept de apel direct în preistorie dar și pus în contact cu inconștientul. Oricât de rafinate ne imaginăm rețetele, gândirea n-are nimic de-a face cu gătitul și mâncarea. E vorba de simțuri, intuiție, feeling și cred că poate fi greu de înțeles ce efect are să tranșezi o rață după ce te-ai luptat o oră cu vreo afirmație a lui Heidegger. E salvator.
De aceea tot aici am să scriu despre rețetele și experiențele mele culinare. Cam asta sunt azi, filosofie și bucătărie, așa că asta voi fi și aici.
Următorul articol va fi despre o rețetă simplă, care produce un efect extraordinar, pe care am inventat-o încercând să redau dovleacului demnitatea: “Butternut the Greek” (în poză).
Cât despre abonamente, e simplu: filosofia e gratis, bucătăria doar pentru abonați :)