Lumile artificiale
Virtualizarea, în măsura în care e doar un mecanism de construcție a lumilor artificiale, e o ocupație veche sub un nume nou. Pericolul e în noi, nu în tehnologie.
Intelectualul baby boomer a devenit profund suspicios față de tehnologiile noi pentru că ele îi par a fi buldozerele care pun la pământ ordinea clasică a lumii. Aparent are dreptate din moment ce împreună cu deconstructivismul Școlii de la Frankfurt, inamicul filosofic declarat al oricărui măcar-în-parte-conservator, noile tehnologii sunt cele care atacă eficient ideile clasice despre realitate și adevăr, modelând o nouă generație pentru care adevărul e o chestiune de preferință iar realitatea, opțională.
Se întâmplă asta pentru că Marcuse a predicat cu succes după tumultuoșii ani 60 victoria neo-marxismului printr-un ”lung marș prin instituții” (care a avut loc cu adevărat în universitățile americane și azi în corporații), ducând la un derapaj cultural de neimaginat cu numai zece ani în urmă? Sau e vorba mai degrabă de o lege implacabilă a evoluției culturii umane? Dacă e să urmărim discuțiile de la noi dar și de pe Substack (unde scriu unele din cele mai bune minți conservatoare), părerea generală e că avem de-a face cu un soi de lovitură de stat globală, bine disimulată până la momentul în care ne-am prins ce se întâmplă de fapt, în care noile tehnologii sunt armele principale ale puterii și alterarea comportamentului uman prin ele e un obiectiv urmărit metodic.
Părerea mea e că majoritatea se înșală în acest caz și avem de-a face în realitate cu o evoluție naturală a conștiinței umane, una care are aspect de criză pentru că fiind interfața unei ”schimbări de fază”, e turbulentă prin definiție și nu prin manipulare. Faptul că diverși centri de putere ”tehnocrați” sau ideologici neo-marxiști se cațără pe tancurile schimbării fluturând propriul steag, e efect și nu cauză. Să fim limpezi, nu pun în discuție existența unui complex politico-cyber-economic care urmărește înlocuirea democrației cu o formă de neo-totalitarism oligarhic, ceea ce pun în discuție e că impactul noilor tehnologii e un efect căutat metodic de acești noi centri de putere.
Discuția nu e nici secundară și nici academică, pentru că dacă ce se petrece azi cu noi e un efect urmărit deliberat, e puțin probabil să avem scăpare. Dacă însă e vorba de o evoluție naturală, proprie conștiinței umane, care e doar parazitată cu mesaje și obiective politice, atunci avem toate șansele să ne putem recăpăta controlul, înțelegând adevărul despre cauzele, mecanismele și scopul transformării prin care trecem.
Dar de ce, mai exact, par noile tehnologii amenințătoare pentru ordinea clasică?
Pentru început două exemple, legate de ceea ce numim (pe nedrept) Inteligență Artificială:
1. Câteva propuneri de biserici moderne generate de o aplicație de Inteligență Artificială:
Privind cu onestitate nu poți să nu remarci că dincolo de brutalismul structurilor randate ca beton, e în ele ceva estetic mai plin de sens decât în majoritatea noilor biserici construite la noi. Dar un program de AI care face arhitectură ortodoxă, ce loc mai lasă el umanității?
2. Un alt exemplu izbitor sunt videourile numite deep-fakes - filmulețe generate de computer în care diverselor personalități le sunt puse în gură vorbe pe care nu le-au spus niciodată. Putem avea pe Trump care recunoaște interferența rusească sau pe Obama care recunoaște fraudarea alegerilor. Favoritul meu e această masă rotundă fictivă în care Tom Cruise, Downey Jr., Lucas & More dezbat problema streamingului pentru Holywood. Recomand cu căldură, dincolo de scriptul pe alocuri palid, apariția actorilor e cu totul impresionantă, vă garantez că o să vă dea frisoane:
Mai avem și realitățile virtuale și ”îmbunătățite” în care marile corporații investesc miliarde, unde doar tipica ineficiență corporatistă face lucrurile să treneze, dar și fulminanta carieră a termenului de fake news care a înlocuit venerabila presă, a patra putere în stat, cu fabrici de troli cu punctaj propagandistic contrați cu fact-checkeri sub-contractori prost plătiți să aplice o altă grilă propagandistică realității.
Imagini generate de AI care pot concura oricând la mari concursuri de fotografie, mașini și drone care se conduc singure, roboți autonomi care par coborâți din Star Wars, electrocasnice și camere video legate la internet în fiecare locuință- toate adaugă la angoasă dar sursa ei fundamentală e în virtualizare.
Pe scurt, momentul în care un fals va fi imposibil de discernut de un original și algoritmii vor fi capabili să manipuleze în timp real, pe baza unei enorme cantități de date, falsurile generate, e mai aproape decât bănuim și perspectiva asta creează multă anxietate. Pentru că în manipularea adevărului a stat întotdeauna pericolul de moarte al democrației și simțim cu toții instinctiv că un conglomerat politico-cyber-economic capabil să ne servească ce realitate dorește, ca mașinile din Matrix, e un scenariu de coșmar. Ce trebuie însă să ne dea de gândit e că umanitatea, care de obicei intuiește corect la scară mare pericolele existențiale majore, pare a îmbrățișa cu entuziasm noua lume.
Vorbim oare doar de false realități manipulate de alții? Doar de naivitatea unei populații spălate pe creier de nevoia de ”distracție”? Nu e altceva, mai important, la mijloc? Dacă privim cu atenție la toate produsele ”virtuale” ale tehnologiilor moderne, benigne sau maligne, e ceva care le unește indiferent de conținut: sunt producții sintetice generate de mintea umană. (E evident că o mașină AI sau un soft de deep-fake nu s-au scris singure. Ele înglobează efortul dar mai ales dorințele minții umane. Cineva și-a dorit foarte mult asta, niște instrumente foarte puternice capabile să creeze *realitate sintetică*. Cu alte cuvinte, toate sunt produsele voinței umane. Dar de unde vine această fascinație a realității sintetice care a putut mobiliza un asemenea efort de inteligență și resurse economice în ultimii ani?
Chestiunea falsului și a adevărului e fără îndoială importantă intelectual însă e, în esența ei, prea complicată pentru a conta în construcția socială (unde de fapt nu prea a contat niciodată). Ce e surprinzător, e cum nu vedem că există ceva comun cu trecutul în toate producțiile acestea tulburătoare ale noilor tehnologii, anume îndârjirea cu care umanitate construiește de când e ea lumi artificiale. Nu e nimic nou sub soare!
Însăși ideile de confort și civilizație (dar și cea de ”tehnologie”) sunt legate ombilical de viziunea unei lumi artificiale, care ferește de capriciul distructiv al naturii. Cu toții trăim în astfel de lumi, pe care le modelăm cu grijă și în care deseori investim majoritatea câștigurilor noastre - le numim ”casă”. Or fi fiind orașele din beton, asfalt, cărămidă și sticlă, dar rolul lor deseori trecut cu vederea e de a crea o lume potrivit așteptărilor culturale (deci interioare) ale vremurilor, cu alte cuvinte ele sunt construcții care reflectă fantezia locuitorilor lor, nu vreun adevăr obiectiv implacabil sau legi ale naturii (motiv pentru care vrem ca orașele să fie ”frumoase” nu doar practice). O imaginară cameră care ar fi filmat stop-cadru, deasupra centrului Bucureștiului, câte un cadru pe zi în ultimii 300 de ani și ne-ar reda filmul în câteva minute, ar exemplifica perfect acest adevăr: orașele sunt produsul fanteziei colective. Mai bine spus, cultura însăși e o uriașă bulă sintetică în care umanitatea e imersată de la începuturile ei.
Opriți-vă o secundă și contemplați ce anume e sintetic și ce e natural în ce vă înconjoară. Veți avea atunci imaginea limpede a acestui adevăr simplu: natura umană profundă cere construcția și evoluția permanentă a unor lumi artificiale.
Mai există o categorie de lumi artificiale, descrisă perfect în ”Paradisurile Artificiale” ale lui Baudelaire - cea a psihotropelor, prin care ”protecția”, ”liniștea” și ”confortul” sunt dobândite ca trăiri psihice directe și nu ca derivate intermediate de o anume formă a realității. Nu e locul aici să facem teoria lor dar e locul să remarcăm că finalitatea drogului e aceeași cu cea a culturii și civilizației: evadarea dintr-o realitate neîndurătoare. Faptul că drogul e definit ca ”iluzoriu” se leagă mai degrabă de incapacitatea efectelor lui de a dura suficient de mult. În fond, un drog cu efect de foarte lungă durată (și fără efecte secundare biologice devastatoare), nu poate fi deosebit de orice altă lume artificială.
Două idei sunt importante aici, ambele privind efectele rezultate din ”democratizarea” fără precedent a tehnologiilor.
Prima spune că lumile artificiale, din piatră, beton, poliester sau din linii de cod, sunt o aspirație umană continuă de-a lungul istoriei. Doar avansul tehnologic relativ lent a limitat fantezia creatoare a umanității și problema astăzi nu e că fantezia colectivă invadează realitatea ci că limita de cost și timp necesară realizării fanteziei începe să nu mai existe și în consecință viteza cu care fantezia e replicabilă pe de o parte nu dă timp de adaptare psihologică, generând angoase și nevroză, iar pe de alta favorizează superficialitatea și arbitrarul, având un ”preț de intrare” prea mic. Cu alte cuvinte nu direcția procesului pune probleme ci accelerarea lui neverosimilă care creează o problemă de inadaptare și o senzație permanentă de instabilitate. Însă la mijloc nu e o conspirație neo-marxistă ci doar aspirația umană eternă spre mântuire (înțeleasă ca eludare definitivă a suferinței). (E evident că pe locul lăsat gol de creștinism vine o nouă gnoză a științei care promite mântuirea aici și acum, evident că misionarii ei sunt bisericile tehnologiei, însă ăsta e *alt* subiect, pentru că nu această nouă gnoză e sursa și motivația noilor lumi artificiale. )
A doua privește natura psihotropă a noilor tehnologii, intuită de mulți dar încă puțin înțeleasă. Tehnologia devine cu adevărat un drog atunci când capacitatea ei de-a crea lumi artificiale la costuri extrem de joase nu mai poate fi concurată de lumea artificială ”reală”. E exact principiul drogului, el mijlocește realizarea imediată, fără efort, a fanteziei - poți să te simți *cu adevărat* milionar deși nu ai nici un sfanț. Dar ca orice scurtătură, costurile ascunse sunt mari, după cum foarte bine explică Baudelaire. Tocmai aceste costuri sunt azi prea puțin înțelese în cazul noilor tehnologii, deși ele sunt de aceeași natură cu cele generate de drogurile clasice: anihilarea ego-ului, izolare socială, boală psihică, toate generate de o brutală desprindere de realitatea “reală”. E important însă de ținut minte că, spre deosebire de droguri, nu tehnologiile în sine sunt sursa răului (la fel cum cauza primară a alcoolismului nu e alcoolul și nici cauza primară a morților violente comercializarea armelor de foc), ci abuzarea lor, datorată în special dezechilibrelor psihologice care își au sursa în cu totul altă parte.
Cu alte cuvinte, ce avem nevoie să facem nu e să stăvilim avalanșa de deep fakes ce ne pândește după colț, nu să ne tânguim pentru moartea ordinii clasice, nu să vânăm inamici exteriori, prin Rusia sau chiar America. Putem îmbrățișa pe deplin noile lumi artificiale dar mai întâi avem nevoie să ne punem lucrurile în ordine în propriile mansarde, să regăsim idealul vechi al echilibrului interior, să înțelegem odată pentru totdeauna că niciodată, în marile crize, nu a fost în joc sănătatea lumii ci doar sănătatea noastră mentală, ca indivizi. A ne proiecta frica de necunoscut și schimbare pe noile tehnologii e o copilărie costisitoare. În realitate avem nevoie să ne înțelegem pe noi, înainte de a înțelege și corecta lumea pentru că problema a fost tot timpul în noi și nu în lume, de fiecare dată când Lumile Artificiale au fost înlocuite cu Paradisuri Artificiale.