Pax Americana
Ce înseamnă să fii pro-american și de ce Bellum Americana nu mai are legătură cu valorile părinților fondatori.
Ceva trebuie lămurit de la bun început: un român sau un australian sau un patagonez nu pot fi pro-americani sau pro-francezi sau pro-englezi în sine și în general. "Pro-națiunea" nu e o declarație de sprijin necondiționat a orice face națiunea respectivă ci e de fapt o enunțare simplificată a sprijinului pentru valorile întruchipate de o națiune.
De pildă, în termeni de fabricație, cei mai mulți dintre noi suntem pro-germani, pentru că e reputația lor (din păcate în curs de diminuare) de a face lucruri bine gândite și trainice. Vrem mașini nemțești, adică inginerește suntem pro-germani pentru că nemții întruchipează ideea lucrului bine făcut (cu precădere din metal), nu pentru că orice fac ei e genial. Politic însă...
În termenii ăștia mulți dintre noi, inclusiv eu, suntem, politic vorbind, pro-americani. Nu pentru că SUA sunt un model de înțelepciune, dreptate și echilibru ci pentru că ei întruchipează (sau mai bine zis au întruchipat) cel mai bine idealurile fundamentale ale libertății. Însă nu rezultă de aici în nici un chip că trebuie să fim de acord cu orice decizie a puterii vremelnice americane dintr-o perioadă anume, ca nu cumva să contrazicem “pro-americanismul” nostru. (De altfel istoria lor e plină de decizii politice care merg în directă coliziune cu valorile fondatorilor)
Faptul că renumele unei națiuni ține de valorile și nu de acțiunile ei e destul de limpede dacă observăm că nu națiunea în sine acționează ci liderii ei. Cu alte cuvinte, nu Rusia a invadat Ucraina ci structura autoritară de putere din jurul lui Putin; nu America s-a retras precipitat și prostește din Afghanistan ci Biden și administrația lui. Sigur, națiunile devin purtătoarele reputației liderilor lor, cu toții le antropologizăm din nevoia de simplificare a unor realități politice uneori obscure. În bancurile alea în care "un rus, un american și-un român...", nu e vorba de persoane ci de tipologii naționale. E mai ușor să spunem "americanii sunt așa și pe dincolo", definind în felul ăsta esența națiunii americane, dar nu despre oameni și faptele lor e vorba când vorbim despre națiuni, ci de spre valori.
Astea fiind lămurite, am să enunț teza mea: sunt pro-american, dacă prin asta se înțelege ce înțelegea Tocqueville despre excepționalitatea americană, una care întruchipa perfect la crearea ei idealurile libertății. Și astăzi Constituția SUA e un model de înțelepciune politică vizionară imposibil de găsit în altă parte. Sunt însă din ce în ce mai anti Guvernul SUA, unul ale cărui acțiuni devin pe zi ce trece întruchiparea unei noi forme sinistre de autoritarism tehno-oligarhic și a unei inflații de putere delirante.
Faptul că politic sunt anti-rus (chiar sunt, aici nu e vorba numai de Putin ci de faptul că social și politic Rusia a fost și este construită pe valori care nu au nimic de-a face nici cu libertatea și nici cu demnitatea umană și asta-i face, din punctul meu de vedere, pur și simplu neintegrabili într-un sistem comun cu Occidentul) nu mă poate împiedica în nici un fel să constat derapajul enorm al guvernului Biden din momentul în care a ajuns la putere. Sau direcția dubioasă a politicii externe americane începând chiar de la Roosevelt încoace (Da, sunt destule momente când America a fost duplicitară și obtuză). Cine spune că asta mă face pro-rus, e prost pur și simplu. Pot explica și altfel: pentru mine nu există om politic mai fascinant și excepțional decât Reagan și, în același timp, nu există nimic mai odios azi decât Biden și cei care-l manevrează azi.
Dar să revenim la titlu. "Pax Americana" e o sintagmă celebră care denumește pacea impusă de puterea economico-militară covârșitoare a Statelor Unite. Cele două războaie mondiale au consfințit puterea nelimitată pe care SUA au dobândit-o în timp în emisfera vestică, urmare a celebrei doctrine Monroe. Dar după 89, în timp ce Fukuyama aplauda sfârșitul istoriei și Europa de est amețea de la o libertate nevisată, fără o contrapondere cum a fost URSS-ul, America a ieșit din limitările doctrinei Monroe și a început să considere tot mapamondul ca o zonă de interes american vital. Începând cu Irak-ul de la începutul anilor 90, politica externă americană a democratizării cu forța (economică politică dar și militară) n-a produs decât o lungă serie de catastrofe zonale și complicații geo-politice imposibil de reparat: Irak, Siria, Libia, Afghanistan. “Democratizarea” n-a fost decât un paravan menit să dea justificare morală, asta e evident dacă ne uităm la ce nivel de “democratizare” sunt victimele astăzi.
Ce frapează în erorile americane de după 90 nu e atât intervenția brutală militară - folosirea forței e justificabilă dacă interesul național american e în pericol - cât mai ales lipsa completă de viziune pe termen mediu și lung și ignoranța deplină față de subtilitățile culturale și politice ale regiunilor în care au intervenit. Fuck-up-ul total de după intrarea în Irak e datorat unei planificări autiste care a ignorat toate complicațiile politice tribale și toate sensibilitățile locale. Mai aproape de noi, epopeea retragerii din Afghanistan e pur și simplu incredibilă, americanii comportându-se ca o armată în degringoladă și cu un nivel moral sinistru, dat fiind felul în care și-au lăsat aliații în teren în fața talibanilor. Mai sunt episoadele din Libia și din Siria, unde nu incompetența militară ci imbecilitatea politică sunt cele care au condus intervențiile la catastrofe tragice.
Respectul pentru valorile fondatorilor nu ar trebui să ne împiedice să vedem ce fac urmașii lor ajunși într-o inflație patologică, care practică azi un discurs de o aroganță șocantă și acționează militar la limita incompetenței. Cum altfel se poate înțelege că un organism aflat sub patronajul guvernului american organizează briefinguri cu tema decolonizării Rusiei? Mă întreb dacă le-ar fi trecut vreodată prin cap lui Tocqueville sau Reagan așa ceva.
Mai respingător și periculos decât aroganța politică brutală practicată azi de Guvernul SUA e felul în care el manipulează azi realitatea. Cândva campionii libertății de expresie și leagănul marii prese de investigație, America e azi poligonul de testare al unor noi și masive forme de cenzură, prin intermediul complexului cyber-politic construit de noua oligarhie. Pandemia a demonstrat fără dubiu cât de strict poate fi controlată informația - doar războiul din Ucraina a evitat o confruntare a establishement-ului politic cu realitatea eșecului vaccinurilor și a riscurilor lor ascunse sau cu costurile nebunești ale unor lock-down-uri care azi par din ce în ce mai mult complet nejustificate. E deajuns să urmărim cazul Musk - Twitter pentru a pricepe că marile platforme sunt arma principală a establishement-ului în lupta cu opinia publică.
Despre manipulare e vorba și în felul în care suntem forțați să vedem războiul din Ucraina exclusiv ca o luptă de eliberare a poporului ucrainean, când el e mai degrabă, încercarea americană de a anihila definitiv Rusia ca super-putere *folosind* conflictul între Rusia și Ucraina. Argumentele sunt multe și pleacă de la discursul intransigent (scopul ar trebui să fie terminarea conflictului și oprirea morților fără rost) și absurd (nu poți învinge o superputere nucleară), filtrarea știrilor de pe front (nici un război din istoria modernă nu a mai avut zero reporteri de război ca cel de acum) și transformarea în referință de informații a unor oficine proprii (faimosul ISW), declarațiile dure ale oficialilor americani (Putin criminal de război, obiectivul de a termina cu Rusia pentru totdeauna). În realitate finalul conflictului din Ucraina nu e aproape pentru că din prelungirea lui America are numai de câștigat. Nu și Europa și cu atât mai puțin Ucraina, dar ar trebui deja să fim familiari cu ignoranța Americii de azi în tot ce privește termenele lungi.
Deși la noi pro-americanismul e un soi de mișcare religioasă irațională și intransigentă, gata să te excomunice din rândul ființelor normale dacă ai *orice* obiecție față de politica americană, prin lumea occidentală există de multă vreme voci care se distanțează de aventura oligopolului Biden. M-aș bucura dacă cei de bună credință care azi îmbrățișează necondiționat cauza americană în Ucraina, le-ar citi. Preferatele mele sunt un articol din Salon, din ianuarie anul trecut, despre Victoria Nuland - foarte instructiv pentru a pricepe cine e vârful de lance al conflictului Ucrainian și ce interese americane reprezintă, dar mai ales un editorial al lui Jeremy Stern despre realismul poziției Germaniei apărut în Tablet Magazine (și care explică ceea ce ne e vândut ca ezitare și duplicitate nemțească).
Cine vrea să vadă și alte texte excepționale pe subiectul Ucraina, poate să citească pe cel al lui Wolfgang Streeck, o solidă analiză a raporturilor dintre Europa și SUA acum și după război.
Mai e și mult-hulitul Mearsheimer, pe care unii se chinuie din greu să-l transforme în putinist acoperit, și care de la înălțimea vărstei și reputației, vorbește fără ocolișuri despre sursele problemei ucrainiene.
Un text care sumarizează dovezile că Rusia e departe de a pierde războiul, așa cum predică ISW-ul lui Nuland de luni de zile, e de citit aici.
Există chiar și un editorial colectiv în NYT, o surprinzătoare abatere de la linia oficiosului democrat, care pune sub semnul întrebării strategia triumfalistă a lui Biden în Ucraina.
Să constați că America și-a abandonat valorile și principiile, că manipularea realității se face pe o scară fără precedent chiar de către cei care ar trebui să se opună manipulării, că Pax Americana a devenit de fapt Bellum Americana, nu înseamnă să fii anti-american. Înseamnă doar să fii lucid, cu atât mai mult cu cât nu avem un alt aliat de același calibru împreună cu care să trecem anii agitați care urmează. Dacă tot suntem obligați de istorie să stăm alături de ei, poate n-ar strica să știm cine sunt azi și la ce ne putem aștepta. Măcar să nu fim prea surprinși când ne vom confrunta cu realitatea.