Absența
Săptămâna trecută au murit Franț, luni și Blanche, sâmbătă. Din absența lor dureroasă s-a născut textul de față.
Pentru Blanche, Franț, Miorlucius, Țepoșica, Burticica, Ivan,
Tigrișor, Suflache.
Iubirea ca proiecție narcisică
Lumea afectivă în care trăim are o topologie diferită de cea a lumii “reale”: distanţele sunt de altă natură iar timpul cel mai des nu există. Spunem că cineva e “foarte apropiat” deși e la mii de kilometri iar o revedere cu un prieten adevărat după zece ani ne dă impresia surprinzătoare că nu au trecut decât câteva zile de când nu ne-am văzut.
Asta duce imediat la ideea că obiectele afective sunt reprezentate în alt spaţiu interior decât cel al lumii. Dacă în ultimul “situarea” se face în funcţie de distanţă și timp, în primul nu există decât o “dimensiune” și ea face referire la valoarea pe care obiectul afectiv o are pentru noi - ceva ce am putea reprezenta ca un număr de cercuri concentrice, cu noi în centru, pe care îi situăm pe “ceilalţi”, mai aproape sau mai departe, după cât de valoroși sunt pentru noi.
Dar despre ce valoare vorbim? Ce aduc cei pe care-i iubim în viaţa nostră? Ce ne lipsește cel mai mult în absenţa lor? E vorba despre dialog. Nu doar schimbul de cuvinte cât și schimbul de stări, de expresivitate, de senzualitate. Și nu de puţine ori, schimbul inconștient de energii, idei și viziuni, care se poate petrece între doi oameni care nu scot nici un cuvânt. A mângâia pe Franţ care toarce, e un dialog. Ceea ce iubim - iubire care începe deseori doar ca o proiecţie a unui conglomerat de complexe și iluzii - e singura parte din lume care ne răspunde cu adevărat la mișcările noastre sufletești și pentru asta sfârșește prin a deveni lumea însăși.
Dar de ce putem avea acest dialog numai cu număr limitat de prezenţe din viaţa nostră?
De fapt iubirea e un caz special de extroversie: investim ceea ce iubim cu propriile nostre calităţi inconștiente (poate dovada că în Umbră nu sunt numai lucrurile rele), la fel cum extrovertitul, incapabil să le ridice în propria gândire, investește obiectele lumii cu elementele propriului inconștient. Dar nu pot vedea ceva din mine în orice, e nevoie întotdeauna de un “cârlig”, e nevoie ca “celălalt” să fie teren fertil pentru sămânţa proiecţiei nostre. Cel iubit nu e doar un ecran alb pe care ne proiectăm iluziile ci e cu adevărat special pentru noi pentru că e “fertil” proiecţiei noastre. (fertilitatea are tocmai ideea de “răspuns” în centrul ei).
Până la urmă, într-un mod apropiat și de gândirea magică, atribuim celorlalţi ce e al nostru și de asta iubirea pare a fi o formă de narcisism inconștient: iubim ce e în noi, convinși fiind însă că e în celălalt. Adevărul e că nu poţi iubi ceea ce-ţi este străin iar ceea ce iubim ne este straniu de familiar încă de la început.
"Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Mt. 22, 39)
Îndemnul lui Iisus pare a spune ceva despre asta. Mă simt însă obligat să contest de la început concepţia că îndemnul biblic face referire la “toţi semenii” atunci când spune “aproapele”. În textul grecesc al evangheliei, termenul folosit e “πλησιον” ceea ce înseamnă literalmente “persoană apropiată”1. Prin contaminare cu “întoarce și celălalt obraz”, porunca a ajuns în înţelegerea modernă un fel de îndemn la iubire universală, cred însă că sensul ei e cum se poate mai diferit: e imperativ să-i iubim pe cei apropiaţi și să le dăm nimic mai puţin din ce ne-am da nouă înșine. Iar asta e departe de a fi o trivialitate.
Porunca christică pare a fi o stranie referinţă la dimensiunea aparent narcisică a iubirii. Pentru a-ţi iubi cu adevărat aproapele trebuie să te iubești în primul rând pe tine, dar asta e doar aparent narcisism. “A te iubi pe tine” nu e altceva decât “Cunoaște-te pe tine însuţi” și nu e defel inflaţia narcisică clasică (care își are aproape întotdeauna cauza într-un complex de inferioritate). A te cunoaște și a te iubi presupune și a-ţi cunoaște și accepta umbra, părţile tale detestabile. Doar dacă faci asta ești capabil de iubire pentru alţii, doar dacă ai compasiune și înţelegere pentru partea ta întunecată poţi ierta cu adevărat greșelile altora. Nimic mai diferit de inflaţia narcisistului care se închipuie superior celorlalţi.
Din punctul de vedere al celor două porunci (iubește pe Dumnezeu cu toată fiinţa și pe aproapele tău ca pe tine) “inversiunea normativă” a epocii noastre post-creștine despre care vorbește Chantal Delsol2, e deplină. Nu e modernitatea o goană permanentă după iubirea tuturor și a toate care sunt departe de noi (manifestată deseori prin “salvarea” lor), în timp ce aproapele e din ce în ce mai îndepărtat, dacă nu chiar detestat? În același timp, nu e modernitatea lumea în care ne iubim din ce în ce mai puţin, fiind pentru asta incapabili de a ne iubi aproapele?
Revenind la mecanismul proiectiv al iubirii, prin care calităţile noastre inconștiente sunt investite (și admirate) în ceea ce iubim, rezultatul final e că trăim în lume nu numai prin noi dar și prin ceea ce iubim. Cu alte cuvinte, inocenţa lui Franţ e propria mea inocenţă inconștientă, care e adusă în conștiinţă nu prin gândire ci prin Franţ. Ea se obiectivizează în lume și se prezintă conștiinţei mele nu printr-un gând ci prin motanul Franţ. Ceea ce iubim ne împlinește literalmente, pentru că inconștientul nostru capătă dimensiune reală. În același timp iubim tocmai pentru că în străfunduri, recunoaștem că ceea ce iubim e de fapt în noi.
Moartea și absența
Când ce iubim dispare, intervine absenţa. Absenţa e un dezechilibru în care reprezentarea interioară devine fantomatică, fără confirmare în “lumea reală”(simţuri) pentru că dialogul se transformă în monolog.3 În bocetele mortuare ale multor culturi ceea ce e cu adevărat tragic sunt întrebările fără răspuns. Ești singur. Te simţi abandonat și părăsit pentru că nimic din ce-i spui nu mai are răspuns.
Monologul care ia locul dialogului (din nou, văzut în sens larg, ca schimb de afecte, nu doar de cuvinte) e semnul cel mai teribil al absenţei.
Ceea ce se întâmplă de fapt e că acea parte inconștientă din noi, proiectată în lume prin ceea ce iubim, devine din nou inconștientă iar conștiinţa resimte asta ca pe un gol. Într-un fel, ceva din noi care se articula în ce iubeam, moare. Și resimţim asta literalmente, când ceva ce iubim moare, o parte din noi moare și ea.
Însă reprezentarea interioară a fiinţei dispărute, așa fantomatică și incapabilă de dialog cum pare, e acolo să ne spună ceva: Ceea ce iubeai, era în primul rând în tine. Și continuă să fie în tine, pentru că a fost tot timpul al tău. Și acum e datoria ta să aduci acest “al tău”, din proiecţia pe ce iubeai, în propria conștiinţă.
Orice om care a trecut prin pierderea unei fiinţe iubite, are impresia difuză că cel dispărut continuă să existe în el. De altfel e o practică instinctivă a doliului să transformăm monologul în dialog cu această prezenţă interioară difuză. A vorbi cu morţii tăi, departe de a fi un semn de deranj psihologic, e probabil prima opţiune sănătoasă în faţa pustiului creat de absenţă.
Din nou iubirea
Ceea ce observăm mai puţin e că prezenţa interioară cu care vorbim e de fapt acea parte inconștientă a sufletului nostru adusă la lumină prin iubirea celuilalt și nu doar o amintire. Situaţia e asemănătoare cu visele în a căror majoritate personajele sunt reprezentări ale complexelor și, uneori, ale arhetipurilor, nu reprezentări ale altora. Prezenţa fantomatică a celui dispărut în sufletul nostru e în primul rând ceea ce iubirea a putut aduce la lumină din noi înșine, iar asta se vede cel mai bine în persistenţa extraordinară a prezenţei interioare a celor cu adevărat iubiţi și dispăruţi.
Dar e mult mai mult decât atât. Ideea că nu putem iubi decât ceea ce cunoaștem și de asta ceea ce iubim cu adevărat sunt dimensiuni inconștiente ale noastre, proiectate în celălalt, reduce umanitatea la o colecţie de individualităţi afectiv- solipsiste, pentru că ignoră o parte esenţială a dinamicii sufletești: arhetipurile. Despre arhetipuri e dificil de vorbit pe scurt, e însă de folos să le vedem prin vorbele lui Wystan Hugh Auden, “Suntem trăiți de puteri pe care pretindem că le înțelegem”
În iubire sunt implicate în primul rând Anima și Animus, fiecare dintre ele ascunse în centrul sufletului sexului opus: Anima în inconștientul bărbatului și Animus în cel al femeii. Iubirea din cuplu e întotdeauna o proiecţie temporară sau permanentă a arhetipului inconștient pe celălalt. În sensul ăsta, femeia iubită e Anima și, prin asta, e într-un fel “toate femeile și feminitatea însăși”. Ea capătă o imagine personală dar e în mod fundamental o entitate colectivă.
Asta duce imediat la ideea că atunci când iubesc în celălalt ceva ce e inconștient în mine, nu e în primul rând ceva ce e “al meu” ci mai degrabă ceva ce e în mine dar și în toţi, în ceea ce numim inconștient colectiv. Acel ceva e în mine dar e undeva în adâncurile unde inconștientul personal face loc inconștientului colectiv. Iar asta ne aduce imediat în vecinătatea arhetipului fundamental, Sinele.
Orice iubire își are rădăcinile profunde în Sine și dacă pentru creștin Sinele jungian și Dumnezeu sunt același lucru, atunci prima poruncă din Matei are dintr-odată o semnificaţie mai adâncă: “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău.” Dar despre ce înseamnă “a iubi pe Dumnezeu” în altă parte.
Ce e de înțeles din absenţă? Paradoxal, absenţa celui iubit e momentul în care poţi aduce o parte din tine în conștiinţă și, mai mult, intra în contact cu straturile profunde ale inconștientului colectiv și arhetipurilor. Fără absenţă, proiecţia inconștientă nu se poate ridica niciodată, iar noi nu putem (prin doliu și suferinţă) să înţelegem ce e cu adevărat în sufletul nostru. Moartea are calitatea paradoxală (aparent) de a ne “zidi”, ridicând din inconștientul nostru ceva în conștiinţă. Pentru asta însă trebuie să acceptăm sacrificiul (pierderea a ceva ce iubim), înţelegând că nu e un dar care ni s-a luat, nu e o nedreptate, ci un punct fundamental în drumul către a realiza sursa tuturor iubirilor, locul de unde vin toate. Dacă ne uităm cu atenţie la prezenţele interioare ale celor absenţi, vedem în ele nu doar o parte din noi ci vedem în ele un fel de proiecţie a Sinelui sau, mai bine spus, chipuri ale lui Dumnezeu. De altfel orice iubire poate fi văzută ca proiecţie a Sinelui. Absenţa, traumatică și desori imposibil de îndurat, e de fapt oportunitatea de a ne apropia de Sine și, prin asta, a ne iubi mai mult, în așa fel încât să putem cu adevărat iubi pe aproapele nostru cum ni se cere.
https://www.abarim-publications.com/DictionaryG/p/p-l-et-s-i-o-n.html
Chantal Delsol, Sfârșitul Creștinătății, Spandugino, 2022.
Există și morţi inverse, care se propagă de la interior la exterior.