Ce poate omul sincer interesat de filosofie să facă decât să ia “Ființă și Timp” care strânge praf în bibliotecă de vreo 15 ani, și să se apuce de citit?
Heidegger e înșelător. Limbajul lui e în aparență unul natural însă ajungi repede să te pierzi cu totul în șiruri de cuvinte care și la a treia citire refuză să capete înțeles. De altfel chiar titlul primului capitol ar fi trebuit să mă pună în gardă `”Necesitatea, structura și preeminența întrebării privitoare la ființă”. Cum adică preeminența? Ah, “importanța”, dar să trecem, că e și Liiceanu implicat în traducere.
Treaba începe așa “Întrebarea pe care o avem în vedere a căzut astăzi în uitare deși epoca noastră consideră…”, după care tot dă-i cu referirile la “întrebare” care refuză însă să apară formulată în clar.
Ceva mai încolo citim însă “ La începutul acestei cercetări nu putem lămuri în chip amănunțit prejudecățile care sădesc și întrețin constant dezinteresul față de o interogare referitoare la ființă” Așadar “referitoare la ființă” e întrebarea, deși rămâne neclar ce conține.
Ăsta nu e un impediment să continue exact așa “…nu ne propunem să discutăm despre aceste prejudecăți decât în măsura în care devine vizibilă necesitatea unei reluări a întrebării referitoare la ființă” Și dă-i cu analiza prejudecăților.
La punctul ăsta, după vreo două pagini introductive în care vorbim despre “întrebarea referitoare la ființă”, întrebarea e complet absentă. Dacă aș fi Ființa însăși, l-aș întreba, ușor nedumerit: care e, de fapt, întrebarea?
Aici se impune o paranteză. Eu nu știu germană și potrivit lui Dan Alexe, a cărui erudiție și expertiză lingvistică sunt mult peste reputația lui în România, Heidegger nu poate fi priceput decât în germană. Ceea ce vrea să spună că traducerea are o mare parte de vină pentru aerul ăsta destul de confuz. Însă pentru mine construcția argumentului nu are nici o legătură cu limba. Aici e șmecherie retorică, păcatul filosofiei moderne.1
Am să vă scutesc de detaliile ce au urmat, ce merită reținut din punctul meu de vedere sunt astea:
Exegeții lui Heidegger, în special George Steiner (mulțumesc Dan Alexe), dar și Walter Biemel (de origine română, mulțumesc Lavinia) scriu mai bine și mai clar decât Heidegger. Într-un fel bănuiesc chiar că îl înțeleg mai bine decât se înțelegea el însuși.
Geniul lui Heidegger nu e în ce ne spune despre Ființă ci în ceva ce nu pare să fi remarcat nimeni: “transcrierea” feelingului în gândire. Fenomenologia atât de dragă nu e până la urmă decât senzație și feeling “interpretate” iar felul în care Heidegger capturează într-un discurs logic (până la un punct) ceea ce pare a fi cu totul străin gândirii e cu totul remarcabil. Excepțional, din punctul meu de vedere, e că reușește un “coniunctio” al contrariilor ireconciliabile. Cred că și lui i-a scăpat asta, altfel n-ar fi continuat, futil, să caute o judecată definitivă asupra sentimentelor - ceea ce l-a dus inevitabil la un eșec din care s-a putut salva doar pretinzând că opera lui e doar un început. Adevărul e că nimeni n-a continuat și nici n-ar putea continua imposibilul, e ca și cum cineva ar vrea să fie discipolul lui Nietzsche.
Cuvintele compuse utilizate excesiv de Heidegger și traduse, inevitabil, prin înșiruiri legate cu cratimă, amintesc de numele pe care indienii le dădeau alor lor: “Cel-care-vânează-corbul-la-răsărit”2. Aici e ceva important și fundamental despre limbaj și esența lucrurilor: sunt entități pentru care cuvintele sunt incomplete, pentru care descrierea amănunțită e mai aproape de esență decât eticheta. Nu e un artificiu retoric, sunt lucruri pentru care nu avem încă cuvinte.
Am întrebat un prieten, absolvent de filosofie: “Spune-mi și mie, care e ideea lui de bază? Că toți au o idee centrală, Platon - formele, Kant - categoriile etc. Care e ideea lui Heidegger? Concluzia e că nu există una și, pe măsură ce-am întrebat și pe alții, situația e amuzantă: ideea centrală e ce-a înțeles fiecare.
Asta nu mă împiedică să spun care cred eu că e ideea centrală, de fapt dublul de idei pe care pare să fie construită toată filosofia lui Heidegger: pe de o parte “aletheia”, vechiul cuvânt grec pentru “adevăr”, al cărui sens e de “des-coperire”, de scoatere din acoperire, umbră, necunoscut; pe de alta, recursivitatea, reîntoarcerea permanentă pe ideile inițiale după ce ai parcurs un ciclu al înțelegerii lor. Ultima e principiul central al operei lui Jung (ironic, nu?), nu există adevăruri definitive ci doar tentative din ce în ce mai apropiate de adevăr.
Nu sunt complet sigur că am resursele de răbdare să citesc “Ființă și Timp”, mai ales pentru că am convingerea că traducerea titlului e greșită3 dar și pentru că e o operă “suspendată”, pe care Heidegger nu s-a găsit capabil s-o termine, încurcat fiind de limitele limbajului. Dar sunt sigur că am să citesc lucruri mai scurte și aplicate, mai ales cu privire la “adevăr”. Vă țin la curent.
Jung are un atac virulent asupra filosofie moderne și a lui Heidegger într-una din scrisorile către un coleg: “They all have an astonishing facility with words, which they endow with an almost magical efficacy. If Klages had had to treat a single case of neurosis he would never have brought off that thick tome on the obnoxious spirit. Similarly, Heidegger would have lost all desire to juggle with words.” [Letters vol I, 273]
În anii 90, în grupul de la Cațavencu, Dan Chișu era numit “Cel care poartă sacouri”.
Problema începe de la calitatea limbii germane de a substantiviza cu ușurință verbele, una care există și în franceză dar nu în română. Cu alte cuvinte “Sein” dar și “Etre”, infinitivele verbelor “a fi”, au în mod natural în franceză și germană și calitatea de substantiv. În limba română (sau engleză) “a fi” nu poate fi substantiv însă substantivizarea se face prin abuz față de un termen existent, cel de “ființă” (being). Însă “ființă” în română e cu precădere “vietate” și doar în jargonul academic e “obiect al ființării”. Ceea ce produce un efect prost pentru titlul lui Heidegger când e citit de un om care-și permite să trăiască înafara jargonului filosofic modern, el e echivalent cu “Vietățile și Timpul”. Sunt convins că o versiune mai bună ar fi fost “Ființarea și Timpul”, dacă nu chiar oroarea aparentă “Fiind și Timp”.