E cu adevărat dificil zilele astea să-ți amintești că sărbătorim momentul în care Dumnezeu s-a făcut om, pentru a ne arăta care e adevărata noastră natură. E atât de multă nevroză și de-a dreptul nebunie în jurul nostru, încât “Sunteți dumnezei”1 pare mai degrabă o idee a Necuratului.
Norma e să spunem că întruparea lui Iisus e actul divin prin care Dumnezeu ne răscumpără păcatele și astfel ne dă o cale spre salvare - spunem că Dumnezeu a suferit pe cruce pentru a ne spăla păcatele. E însă ceva ce mi-a fost foarte greu să înțeleg în ideea asta: oamenii au continuat să păcătuiască cu sârg și suntem abia ieșiți dintr-un secol în care muntele de cadavre lăsat în urmă are dimensiuni abominabile. Asta *după* ce păcatele noastre au fost spălate.
Eu cred că întruparea nu e doar despre mielul dus la tăiere pentru a ispăși păcatele altora - un sacrificiu care poate părea absurd de ineficient. Cred că e mai ales o lecție despre putere. Una pe care - se vede bine în ultimii ani - refuzăm s-o pricepem. Suntem fii lui Dumnezeu și de asta, suntem fiecare dumnezei. Puterea noastră de a schimba soarta celor din jur și deseori soarta lumii e enormă, deși cel mai des nu pricepem că ea se ascunde în idei așa zis “teoretice” și, foarte des, în ceea ce par a fi obiective strict personale. Suntem orbi la puterea noastră. Și de asta suntem orbi la responsabilitatea noastră.
Suntem la capătul unei epoci care fără dubiu poate fi numită “inflaționistă” - noua gnoză a scientismului, ambițiile de dominație economică, cucerirea sistemului solar, toate sunt dovezi pentru ideea că Dumnezeu a murit demult și omul stăpânește tot. Inflația nemăsurată e, fără excepție, sursa celor mai crunte suferințe și căderi.
Creștinismul are însă în structura lui profundă (adică în Evanghelii) un mecanism anti-inflaționist formidabil. Iisus, care poate transforma apa în vin (prima minune) sau învia morții, care poate merge pe apă, potoli furtuni și hrăni sute de oameni cu câțiva pești, alege să sufere chinurile cele mai grele și umilința cea mai mare fără să se opună, nu pentru că prin asta spală păcatele umanității ci pentru că asta e responsabilitatea lui. Cum ne-am putea imagina ce-a urmat dacă Iisus i-ar fi transformat pe asupritorii lui în pietre, ar fi năpustit molime asupra romanilor și ar fi devenit Mesia pe care evreii îl așteptau? Calea pentru a schimba lumea era suferința. Dumnezeu nu moare pe cruce ca să ne spele nouă păcatele. Moare pe cruce pentru că asta e responsabilitatea lui, iertată să ne fie formularea.
Când citim în Psalmi sau în Ioan “Sunteți dumnezei” punem la îndoială puterea pe care o avem și de asta suntem sceptici. Așa însă nu observăm nici responsabilitatea pe care o avem, calea noastră pe care tocmai puterea pe care o avem ne obligă s-o urmăm. Și suntem slabi și de aceea iresponsabili.
Dacă înțelegem asta, totul se schimbă. Să petreceți bine, să fiți sănătoși și să nu uitați de ce petrecem! :)
Psalmul 82, citat de Iisus în Ioan 10.34